Plecată
mai puţin „obosită” din „Halta Zalului” Agnitei, harnica „Mocăniţă” înainta grăbită
şi plăcut zgomotoasă, pe lunga şi întortocheata Vale a Hârtibaciului, marcând
cu dâra fumului negru şi cu funinginea ei scânteietoare drumul prăfuit ce urcă
spre Sibiu.
Curând, însă, va pufăii
obosită cu adevărat de cei 30 km/oră viteză maximă, oprindu-se în cea dintâi
gară ieşită în cale. Aici îi va primii în micile sale vagoane pe localnicii coveşeni,
ca şi pe vecinii lor bârghişeni, verzeni, apoşeni, pelişoreni şi veseudeni.
Următorul popas feroviar fi-va halta satului căruia saşii mereu i-au spus în
limba lor Bendorf. Şi cum era într-o după-amiază de sâmbătă, majoritatea
celor care coboarâseră din trenuţ erau copii-elevi licieni în Agnita. Fie în
clasele de limbă română, fie în cele de limbă germană. Adică copii de plugari
români din trei sate sibiene pur româneşti: Beneşti, Ighişu Vechi şi Vecerd. Pe
cei mai îndepărtaţi cu satele lor îi aşteaptau să-i ducă spre acasă căruţele
trase de cai. Cu mâinile pe hăţuri, de era vară sau iarnă, mereu se afla unul
dintre părinţi, sau unul dintre fraţii mai mari ai unui dintre elevi. Şi era o
rânduială anume stabilită: „cărăuşia” făcându-se pe rând, de famiile fiecărui
copil-şcolar. Pentru că nu a rareori desagii acestora erau tare grei, încărcaţi
cu rufele şi aşternuturile de spălat de la internat sau de la gazde, precum şi cu
cumpărături trebuincioase în gospodăriile părinţilor, rudelor şi vecinilor. Însă
numai cele care nu se găseseau la „bolda” din sat. Ajunşi acasă, urma o scurtă
şi bine-meritată revedere a familiei şi a satului, după care lunea dimineaţa elevii
se sculau „cu noaptea în cap” să prindă fie trenuţul „Mocăniţa”, fie RATA de Sibiu-Agnita.
Şi invers: Agnita-Sibiu.
Între acei vrednici copii-şcolari,
trimişi la oraş să devină „domni cu multă carte”, s-au aflat, rând pe rând, şi fraţii Nistor. O
fată şi trei feciori de destoinici ţărani ai Beneştiului. Fiecare făcând învăţătură
cu marea zdroabă şi cu multa cheltuială a părinţilor, ajungând care încotro i-a
mânat viaţa. Ana, precum numele mamei sale, absolventă de şcoală comercială,
stabilită la Sibiu,
la fel ca şi fratele său Iosif, fost director economic la „Refractara”; Viorel
a devenit profesor de bilologie la
Arad şi un pasionat al jocului şi al cântecului popular
românesc, autor de cărţi referitoare la istoria satului natal şi la coreografia
şi vechimea de 70 de ani ai Ansablului „Cindrelul-Junii Sibiului”, iar Ion, cel
care a rămas în sat şi pe curtea casei părinteşti, a ajuns inginer, specialist
în mecanizarea agriculturii şi director de SMA la COASC Alţâna. Muncă
multă şi hămesală cu duiumul. Dar şi satisfacţia că în urma chinuiţilor săi tractorişi
se vedeau roadele pământului, iar vitele aveau în iesle mâncare bună şi
îndestulătoare, în grajduri lumină electrică, ventitaţie, adăpători şi mulsori
mecanice. Acum, toate acestea le are în grajdurile vacilor sale din sat, de la
care mulge atâta lapte cât ar putea îndestula zilnic 500 de oameni. Însă ce
folos că are mulgătoare electrică, costurile curentului electric depăşesc puţinii
leiuţi pe care îi încasează din vânzarea laptelui. În magazia fostului CAP
strânge, an de an, recolta de grâu, porumb şi ovăz de pe cele 60 de hectare, în
majoritatea lor proprietate personală. Doar el şi vrednica lui soţie mai lucră
atât de mult pământ şi îngrijesc atât de multe vaci şi juninci! Îi urmează
familia Vanga. Şi cu toate astea românii bătrâni ai satului, fac ce fac, şi nu
lasă hotarul părăsit, necultivat sau necosit. Cu toate că nu-s nici jumătate
din puţina populaţie activă a acestui sat hârtibăcean. Restul, aproape 300 de
persoane, sunt corturari. Cei care, treptat-treptat, şi-au părăsit corturile din
păşunile satelor din jur, cumpărând casele şi gospodăriile acelor ţăranilor
români care nu mai sunt. Numai că „domniile lor” n-au chef să-şi lucreze, ca
lumea, nici măcar propriile grădinile din dosul caselor! Trăiesc din temiri ce.
Din alocaţa lunară a tot mai multor copii, ca şi din ajutorul social al familiilor.
Şi apoi fură tot ce pot de pe câmp, precum şi lemnele de foc din pădurile
învecinate. Însă principala lor preocupare a fost şi a rămas „naveta” în
străinătăţi: Franţa, Italia, Spania, Germania, Austria. „Adună” şi de pe acolo ce
adună după care revin în sat, unde se pun pe trai bun şi pe trândăveală, urmate
de multă invidie şi de zgomotoase cearturi. Ca urmare, cei doi vrednici plugari
ai satului, Nistor şi Vanga, se plâng cum că corturarii nu vin să lucreze nici
pe bani şi nici pe bucate, fiind nevoiţi să meargă în comuna învecinată
- 2 -
la Alţâna, pentru a tocmi zilieri,
oferindu-le pentru o zi de lucru în câmp 50-60 de lei, trei mese, băutură şi un
pachet de ţigări. Iar la coasă, dublu în bani!. Numai că cei doi fermieri ai
satului sunt tot mai bătrâni şi mai obosiţi, copiii, fraţii şi nepoţii lor de
la oraş uneori îi admiră, alteori îi sfădesc că lucră atâta cât lucră!. În
sinea ei, Eugenia (născută Lenghelea), soţia lui Ion, le dă acestora dreptate. Însă
nu izbuteşte de anii şi ani de zile nici măcar să-l mai domolească din lucru pe
bărbatul său. Îl aude cât e de supărat că toate sunt scumpe şi că lucrurile merg
anapoda în ţara asta neorânduită ca lumea. Iar munca lui rămâne grea şi nefiresc
de ieftină! Ba mai mult, a ajuns să se roage de marii „fabricanţi” de
brânzeturi să-i cumpere cu nici un leu litrul de lapte! Îmi mărturiseşte că a mai
uitat de toate aceste necazuri, în ultima duminică a lunii octombrie, atunci
când, îmbrăcaţi elegant, soţii Nistor au participat la Universitatea de Est
din Timişoara, la întâlnirea festivă de 45 de ani a componenţilor promoţiei 1968/1969
de ingineri-mecanici agricoli.
Pentru a schimba, cumva, vorba şi
decorul, vrednica lui nevastă (rudă apropiată a celui care i-a împrumutat
satului ei natal numele de Axente Sever) „răsfoieşte” bogata ladă de zestre a
părinţilor amândoura. Despre vrednica ei soacră, fie iertată, având numai
cuvine de laudă şi de mulţumire. Dovadă că îmi arată câteva adevărate podoabe
ale vechilor haine româneşti, constând dintr-un set întreg de ii, dar şi dintr-o
şurţă tare faină, ţesută în război de mânile mamei soţului ei. Lângă fereastra mică
a geamului camerei-muzeu ţărănesc, decorată cu sfinte icoane pictate pe sticlă şi
cu cununi de busuioc şi din spice de grâu, prinde a număra clinurile acelui
şurţ. O întreb, ce rost are această numărătoare! Îmi răspunde că purtătoarea
acelui şurţ, respectiv buna mamă a bărbatului său, dovedea prin cele patru
clinuri că era o ţărancă vrednică, provenită dintr-o femeie nu numai de oameni înstăriţi,
cumsecade şi credincioşi, dar şi cu multă stimă în sat. Familia Nistoreştilor
din Beneştiul sibian!
Sibiu, joi, 23 oct. 2014
Ioan Vulcan-Agniteanul(ioan.vulcan@yahoo.ro)
Str. Paltinului 38 ;
tel.0269.213238+0744.346705